Dragi frați și surori, astăzi aș vrea să ne concentrăm asupra unuia dintre cele mai scurte, dar poate cel mai puternic verset din Scriptură:
Ioan 11:35, „Isus plângea!”

Doar două cuvinte, dar ele conțin o semnificație profundă, un mister divin și un adevăr puternic despre umanitatea noastră. Acest verset descrie lacrimile vărsate de Isus la mormântul lui Lazăr. Totuși, aceste lacrimi sunt mult mai mult decât o simplă expresie a doliului. În lumina teologiei Reformei, vom examina ce ne învață acest verset despre persoana lui Hristos, grozăvia păcatului, puterea harului și speranța învierii.

Context: Printre Lege și Durere
Lazăr era un prieten drag al lui Isus. Surorile lui, Marta și Maria, îi erau, de asemenea, profund dedicate lui Isus. Dar Lazăr se îmbolnăvește și îi este trimis un mesaj lui Isus. Surprinzător, Isus nu pleacă imediat; El rămâne în mod deliberat acolo unde era încă două zile. Această întârziere poate părea de neînțeles dintr-o perspectivă umană, dar are un scop divin: slava lui Dumnezeu și manifestarea puterii lui Isus!

Isus le spune ucenicilor Săi că Lazăr doarme, dar că El Se va duce să-l trezească. La început, ucenicii cred că este vorba doar de un somn fizic, până când Isus le spune clar: „Lazăr a murit!”

Când Isus ajunge în sfârșit în Betania, Lazăr este în mormânt de patru zile. Marta îl întâmpină pe Isus și-I spune cu reproș: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.”

Isus îi răspunde cu faimoasele Sale cuvinte: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

Marta răspunde: „Da, Doamne”, Ia zis ea, „cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.”

După Marta, vine Maria, și ea cade la picioarele lui Isus, cu aceeași durere, spunând: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.”

Atât Maria, cât și cei care veniseră cu ea plângeau. Exact în acest moment, la apogeul acestei tristeți profunde, disperări și suferințe umane, apare cea mai frapantă expresie din Scriptură: „Isus plângea!”

Semnificația Lacrimilor lui Isus: Complet Dumnezeu, Complet Om
Această scurtă frază despre Isus este în deplină concordanță cu învățăturile fundamentale ale teologiei Reformei despre persoana lui Hristos. Isus este atât complet Dumnezeu, cât și complet om într-o singură persoană.

1. Umanitatea lui Isus: Acest verset este o dovadă izbitoare a umanității reale și depline a lui Isus. El nu era doar un duh sau o fantomă; El era o ființă umană care a experimentat aceleași emoții și aceleași dureri ca și noi. El a văzut durerea celor dragi, a fost martor la devastarea adusă de moarte și a simțit o compasiune profundă.

Lacrimile Sale arată că El a experimentat profund întristarea și doliul pe care le aduce a fi om. Teologia Reformei subliniază umanitatea deplină, fără păcat, a lui Hristos, deoarece numai o ființă umană deplină putea reprezenta umanitatea căzută și putea plăti ispășirea în locul ei. Plânsul lui Isus arată că El S-a identificat cu noi, că a împărtășit durerile noastre și că ne înțelege. El nu este „insensibil la slăbiciunile noastre” (Evrei 4:15).

2. Grozăvia Păcatului și Blestemul Morții: De ce a plâns Isus? Doar pentru că l-a pierdut pe Lazăr? Nu. Isus știa că îl va învia pe Lazăr. Lacrimile Sale erau expresia a ceva mai profund: durerea adusă de puterea distructivă a păcatului și de blestemul teribil al morții. De la căderea lui Adam și Eva, păcatul a adus moartea în lume (Romani 5:12).

Moartea este rezultatul final al separării de Dumnezeu și este contrară ordinii creației Sale. Isus a simțit profund această suferință a omenirii sub robia păcatului, dezintegrarea pe care moartea o aduce fiecărei familii și grozăvia rupturii de Dumnezeu. Lacrimile Sale nu erau doar un doliu personal, ci și o tristețe divină față de impactul universal al păcatului și devastarea adusă de sfidarea voinței sfinte a lui Dumnezeu. Teologia Reformei subliniază gravitatea păcatului și sfințenia lui Dumnezeu. Lacrimile lui Isus exprimă ura și durerea pe care această sfințenie le simte față de păcat.

3. Iubirea și Compasiunea lui Hristos: Plânsul lui Isus este o manifestare a iubirii și compasiunii Sale unice față de omenire. El acționează nu doar prin puterea Sa ca Dumnezeu, ci și prin mila Sa ca Mântuitor. Când a văzut-o pe Maria, pe Marta îndurerată și mulțimea plângând, inima I s-a umplut de durere. Acesta nu este portretul unui Dumnezeu măreț și intangibil, ci al unui Mântuitor care împărtășește durerile oamenilor, apropiindu-Se de ei cu compasiune. Această iubire stă, de asemenea, la baza suferinței Sale pe cruce pentru a ne salva de păcatele noastre și a ne aduce înapoi la El.

Teologia Reformei și Lacrimile Speranței
Teologia Reformei vede o semnificație profundă în aceste lacrimi. Plânsul lui Isus nu este doar o expresie a durerii, ci și vestitorul a ceea ce urmează, adică al învierii și al vieții veșnice.

1. Sola Gratia (Numai prin Har) și Solus Christus (Numai Hristos): Lacrimile lui Isus arată profunzimea harului Său. În timp ce noi am meritat moartea din cauza păcatelor noastre, Hristos jelește cu noi și ne oferă învierea prin harul Său. Învierea lui Lazăr a avut loc în întregime prin harul și puterea lui Isus. Eforturile noastre, faptele noastre bune sau lacrimile noastre nu ne pot salva de moarte. Mântuirea vine numai prin credința în ceea ce a făcut Hristos, adică prin har. Lacrimile lui Isus arată că El a împărtășit durerile noastre și are puterea de a ne salva. Aceasta ne confruntă cu realitatea că nu ne putem salva prin propria noastră putere și ne invită să ne abandonăm în mâinile milostive ale lui Hristos.

2. Sola Fide (Numai prin Credință): Întrebarea lui Isus către Marta, „Crezi tu lucrul acesta?”, subliniază centralitatea credinței. La mormântul lui Lazăr, în fața morții, singura speranță este credința. Credința înseamnă să te încrezi că Isus este „învierea și viața”. Lacrimile și durerile noastre ne pot testa încrederea în puterea Sa. Dar lacrimile lui Isus, combinând atât înțelegerea Sa umană, cât și puterea Sa divină, ne oferă un motiv să credem. Plânsul Său întărește credința noastră că El este un Mântuitor adevărat. Pentru că El plânge cu noi și, în același timp, ne poate salva de moarte.

3. Soli Deo Gloria (Numai lui Dumnezeu Gloria): Evenimentul învierii lui Lazăr a avut loc pentru a-I aduce slavă lui Dumnezeu. Isus a spus: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu sa fie proslăvit prin ea.” (Ioan 11:4). Lacrimile lui Isus și miracolul care a urmat dezvăluie suveranitatea lui Dumnezeu asupra morții și slava care vine prin Hristos. Chiar și în suferințele noastre, Dumnezeu are un scop, iar acest scop poate fi spre slava Sa. Această situație este în deplină armonie cu învățătura teologiei Reformei că toată viața și fiecare acțiune ar trebui să fie spre slava lui Dumnezeu. Chiar și lacrimile lui Isus au făcut parte, în cele din urmă, dintr-o acțiune care a glorificat numele lui Dumnezeu.

Aplicație: Speranța dincolo de Lacrimile Noastre
Deci, ce înseamnă versetul „Isus plângea!” pentru noi astăzi?

1. Nu suntem singuri în suferințele noastre: Când experimentăm durere, pierdere și dezamăgire în viața noastră, ar trebui să ne amintim de lacrimile lui Isus. El este un Mântuitor care jelește cu noi și înțelege durerile noastre. El a experimentat ceea ce simțim, iar acest lucru ne sporește încrederea în El. După cum ne spune Sfânta Scriptură, „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos?” (Romani 8:35). El ne însoțește în suferințele noastre.

2. Gravitatea păcatului și valoarea mântuirii: Lacrimile lui Isus ne amintesc cât de oribile sunt păcatul și moartea. În același timp, ele arată și cât de mare a fost prețul pe care l-a plătit Isus pentru a ne salva de acest blestem adus de păcat. Jertfa Sa pe cruce a necesitat mult mai mult decât lacrimi; a necesitat vărsarea sângelui Său. Aceasta ne învață că ar trebui să apreciem valoarea mântuirii noastre și măreția harului.

3. Agățarea de speranța învierii: Isus plângea înainte de a-l învia pe Lazăr. Acest lucru arată că El împărtășește suferințele noastre și, în același timp, are autoritate absolută asupra morții. Adevărata noastră speranță nu constă în fericirile trecătoare din această lume, ci în învierea lui Isus Hristos din morți și în viața veșnică pe care ne-a promis-o. Într-o zi, El va șterge fiecare lacrimă (Apocalipsa 21:4). Lacrimile lui Isus sunt o previzualizare a speranței noastre veșnice.

4. Întărirea credinței noastre: Când credința noastră este atacată în fața dificultăților vieții, să ne amintim Ioan 11:35. Plânsul lui Isus dovedește că El este un Domn atât uman, cât și divin. El este singurul care ne înțelege și ne poate salva. Să ne agățăm de El cu credință, căci El „este același ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8).

Concluzie
Dragi frați și surori, „Isus plângea!” Aceste două cuvinte ne arată natura unică a lui Hristos, grozăvia păcatului și iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru omenire. Lacrimile Sale nu sunt doar o expresie a doliului, ci și vestitorul harului, speranței și mântuirii. Să știm că El plânge cu noi în suferințele noastre și că acest adevăr ne întărește credința. Să nu uităm niciodată că moartea este dușmanul suprem, dar că Hristos a biruit moartea.

Într-o zi, în Numele Său, vom fi și noi cu El în veșnicie, într-un loc unde lacrimile noastre vor fi șterse.

Să trăim cu această speranță și să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru această mare mântuire pe care ne-o oferă Hristos. Amin.

Soli Deo Gloria

(6 Iulie 2025)